Imperiul Otoman - Wikipedia

Viziunea prădătorului și a prăzii

Ba din contră! Este una dintre cele mai tipice specii de păsări de pradă din întreaga lume, nu doar din ţara noastră. Dar, din nefericire, această răpitoare cu pene este cea mai duşmănită, ameninţată şi prigonită pasăre sălbatică din România, unde este învinuită în mod subiectiv că ar ataca porumbeii, găinile şi alte păsări domestice. Optica negativă la adresa acestei răpitoare nu este una caracteristică românilor, ulii porumbari fiind supuşi unor dese campanii de combatere şi chiar exterminare în multe alte ţări.

Dar, dincolo de viziunea strict antropocentristă a oamenilor, uliul rămâne o pasăre fascinantă, care trebuie ocrotită cu orice preţ.

viziunea prădătorului și a prăzii restabiliți vederea prin gimnastică

În România şi pretutindeni unde se întâlneşte. Familie, gen, înfăţişare, adaptări Este vorba de cel mai mare şi mai puternic reprezentant al genului Accipiter care cuprinde un număr de 52 speciipăsări răpitoare tipice, cu talii cuprinse între cea a vrabiei şi cea a corbului, cu siluetă de zbor caracteristică, cu aripi scurte şi late, coadă lungă şi picioare cu degete lungi şi gheare puternice, specializate în capturarea de păsări.

Dieta unei specii de rechin cu dinți neobișnuiți i-a luat prin surprindere pe oamenii de știință Specia uliului porumbar, una dintre cele mai desăvârşite prădătoare cu pene din lume, este răspândită în Europa, Asia şi America de Nord. În acest uriaş areal de răspândire, pasărea este prezentă prin nu mai puţin de 11 subspecii care diferă între ele prin culoarea penajului şi talie. Precum toţi reprezentanţii genului Accipiter, şi uliul nostru porumbar este o pasăre răpitoare adaptată la traiul şi zborul în păduri, fie ele de foioase sau conifere.

LoL mereu cu tine

Este o pasăre răpitoare specializată de minune condiţiilor climatice din zona temperat-boreală, cu toate că unele subspecii, cum ar fi Accipiter gentilis albidus, trăiesc în zona tundrelor arctice din Siberia. Rareori se întâmplă să putem observa un uliu porumbar în natură. Spre deosebire de ulii şorecari, găi sau şoimi, alte răpitoare de talie medie cu care poate fi confundat de necunoscători, uliul porumbar este un prădător de ambuscadă, un vânător desăvârşit care îşi petrece marea majoritate a timpului în păduri sau la marginea lor, precum şi în apropierea aşezărilor umane.

viziunea prădătorului și a prăzii viziunea tunelului la femei

Spre deosebire de genurile de păsări răpitoare amintite, care îşi petrec mare parte din activitate în zbor, porumbarul stă deseori pe creanga unui copac, unde asemeni unui samurai singuratic întrupat într-o pasăre de pradă, stă la pândă aranjându-şi penajul sau odihnindu-se. În acele rare şi norocoase momente, putem vedea întipărite clar în înfăţişare şi ţinută trăsăturile definitorii ale firii sale.

Ochii mari, galbeni-portocalii, pătrunzători, sunt mărginiţi de arcade pronunţate, care au rol de protecţie faţă de eventualele zbateri ale prăzii în momentul în care uliul o sfâşie. Privirea sa este absolul impresionantă, de neuitat pentru oricine. Ochii uliului porumbar au pentru noi, oamenii, o căutătură rigidă şi înţepătoare, care transmite doar sălbăticie fioroasă îmbinată cu nobleţe absolută.

Ciocul cu baza gălbuie şi vârful negru este scurt, puternic încovoiat, cu marginile tăioase pentru a smulge mai uşor din carnea prăzilor sale. Aripile scurte, cu umeri puternici, ţinute deseori uşor desprinse de trup, trădează o neîncetată stare de atenţie, din care într-o frântură de clipă se poate declanşa atacul fulgerător. Picioarele lungi, neaşteptat de lungi pentru o pasăre de pradă, sunt adevăratele sale arme cu care îşi ucide prăzile.

Picioarele sunt acţionate de o musculatură incredibil de puternică şi prevăzute cu gheare foarte lungi, ascuţite şi încovoiate precum nişte pumnale din os, negre şi curbate, care străpung organele interne şi uneori chiar zdrobesc oasele victimelor. Acestea sucombă în urma hemoragiei interne masive.

viziunea prădătorului și a prăzii cum să afli câtă viziune este minus

Picioarele lungi îmbrăcate cu pene până spre tars şi le ţine larg depărtate, ca într-o postură marţială, parcă este mereu pregătit să le împingă fulgerător înainte ca să cuprindă cu amândouă victima în cleştele înjunghietor al ghearelor. Cât este gol din tars, alături de degetele lungi înarmate cu ghearele mortale, piciorul solzos este galben. Deseori îşi ţine capul aplecat spre înainte, ca şi cum ar fi întotdeauna gata de atac.

Aşa stă timp îndelungat la pândă pe crengile arborilor, camuflat în frunziş. Observă, îşi alcătuieşte planuri şi strategii de atac, pentru ca în momentul cel mai prielnic să se desprindă şi să lovească năpraznic, sau să se apropie în zbor nevăzut şi neauzit până se aruncă asupra prăzii. Masculul şi femela adultă au coloritul penajului aproape identic.

Guşa, pieptul şi abdomenul au culoarea caracteristică speciei, fiind albe, brăzdate cu dungi dese, subţiri, orizontale, brun- negricioase. Penajul spatelui este uşor diferit, la mascul este cenuşiu-albăstrui, iar la femelă are o nuanţă cenuşiu-maronie.

viziunea prădătorului și a prăzii viziunea strânge un ochi

Ceea ce le diferenţiază destul de mult este talia, mult mai mare la femelă, aceasta părând că face parte din altă specie de pasăre. Această diferenţă, comună tuturor păsărilor răpitoare care se hrănesc cu pradă vie şi activă, este dată de modul caracteristic de procurare a hranei în perioada creşterii puilor.

viziunea prădătorului și a prăzii vederea îi încântă pe iubitori

Dar o confuzie şi mai mare apare atunci când întâlnim viziunea prădătorului și a prăzii exemplar juvenil de uliu, care nu şi-a schimbat încă penajul de pui cu cel de adult fază de dezvoltare care se definitivează complet în jurul vârstei de doi ani.

Faţă de haina adulţilor, exemplarele juvenile au un colorit total diferit. Tot penajul lor este brun-maroniu deschis, brăzdat pe piept şi abdomen cu pete lungi, verticale, caracteristice, de culaore neagră pe fond bej-maroniu.

După cum demonstrează ornitologul britanic Robert L. Kenward în lucrarea sa — The Goshawk, Poyser Monography. Culoarea maronie cu pete dese negre face păsările să fie mult mai bine camuflate atunci când stau între crengile copacilor, fapt care-i ajută să-şi surprindă prăzile mai uşor şi să scape cumva neobservaţi de cel mai mare duşman natural al speciei, redutabila buhă mare Bubo bubo.

Ulii porumbari sunt păsări de talie medie, cu greutatea cuprinsă între grame pentur masculi şi Lungimea corpului este de cm pentru masculi, şi de cm pentru femelă. Anvergura este cumva mică, de circa ,2 metri, uliul porumbar fiind o răpitoare cu aripi scurte, adaptate de minune pentru slalom în viteză printre copaci şi arbuşti.

Coloritul, talia şi greutatea variază şi în funcţie de subspecia din care face parte. Spre exemplu, uliii porumbari din Spania, Italia, Grecia şi tot sudul Europei sunt cei mai mici, cu penajul închis la culoare şi puternic contrastant, pe când ulii din Scandinavia şi nordul Rusiei sunt mai mari, iar penajul lor are nuanţe mai deschise.

Pe baza siluetei sale caracteristice, uliul porumbar este uşor de recunoscut în zbor.

Are aripile relativ scurte, late la bază, uşor rotunjite la vârf, coada este lungă, brăzdată orizontal de dungi late, negricioase. După cum spuneam, nu este de loc o pasăre hidoasă sau dizgraţioasă, ura oamenilor împotriva sa are alte motive… Vânători desăvârşiţi Uliul porumbar se numără printre speciile de păsări de pradă care au o rată deosebit de mare a succesului la vânătoare, după cum au descoperit, fascinaţi, generaţii întregi de şoimari şi ornitologi.

Între răpitoarele de talia sa, este neîntrecut în varietatea zborurilor pe care le execută viziunea prădătorului și a prăzii mare abilitate, siguranţă şi eficienţă. Acum face cercuri deplasându-se orizontal în căutare de pradă, acum trece la înălţime în linie directă, alternând bătăi repezi de aripi cu planări scurte, viziunea prădătorului și a prăzii coteşte brusc din zborul del mai viziunea prădătorului și a prăzii, se înalţă, sau cade în picaj scurt.

Trece grăbit pe deasupra pădurii, aproape atinge crengile din vârful copacilor. Se avântă în zbor fulgerător la rasul pământului, se prelinge felin pe lângă liziera pădurii sau coteţul de găini să surprindă victimele neatente. Elaborează de fiecare dată strategii şi tactici incredibile la prima viziunea prădătorului și a prăzii pentru o pasăre cu creierul mai mic decât o nucă, astfel încât deseori dă dovadă de inteligenţă sclipitoare, nu numai de instinct pur.

Prinde prada din zbor de urmărire directă, alteori se repede asupra ei de sus, uneori o prinde venind de sub ea şi în ultimul moment se răstoarnă pe spate pentru a o înşfăca deodată în ghearele împinse în sus. Legile naturii parcă au vrut să pună, în funcţie de neam şi gen, anumite piedici păsărilor răpitoare, cumva să le îngrădească calităţile de vânători şi să dea astfel şanse şi prăzilor. Acvilele, oricât de mari şi puternice ar fi, sunt neputincioase dacă iepurele a reuşit să se salveze în pădure sau în tufele dese.

Găile şi şorecarii nu-şi pot prinde prăzile de pe sol. Şoimul călător, aprig şi neîntrecut în zboruri de viteză, nu poate lovi mortal pasărea decât atunci când aceasta stă pe sol.

Porumbelului, potârnichii şi fazanului care stă pe pâmânt, pur şi simplul nu are ce să le facă. Uliului porumbar, însă, natura nu i-a legiuit nicio îngrădire. De jos de pe pământ, de sus din aer, de pe apă, din desime de pădure, el îşi prinde victimele cu aceeaşi hotărâre şi eficienţă. Când apare, panica este generală, uneori spaima încremeneşte pasărea primejduită.

Un porumbel sau o găină scăpată de atacul uliului adesea cade într-un fel de catalepsie, stă înlemnită fără să mai poată mişca o bună bucată de timp. Regimul său de hrană este compus în mare parte din prăzi cu sânge cald, prinse de vii. Numai în iernile foarte aspre, exemplarele nordice se văd nevoite să mai ciugulească din cadavre de animale, dar şi acestea trebuie să fie neapărat proaspete.

Uliul porumbar este un răpitor ornitofag, adică mare parte din prăzile sale sunt compuse din păsări. Are preferinţe pentru prepeliţe, potârnichi, porumbei, păsări domestice, raţe, ciori, stăncuţe, gaiţe, coţofene, fazani, ierunci, cocoşi de mesteacăn, stârci, cârstei, sitari, dar comsumă şi multe alte păsări.

Aripile sale scurte, şi coada lungă şi lată, o excelentă cârmă, sunt principalele adaptări la modul lui de atac.

Uliul este capabil de viraje bruşte, accelerări fulgerătoare şi o perseverenţă admirabilă, calităţi care în timpul vânătorii reprezintă cheia succesului.

Nu ocoleşte nici mamiferele, dintre care are o predilecţie pentru veveriţe, hârciogi şi iepuri. Iepurii sălbatici de câmp sunt prăzi deosebit de dificile, pe care doar femelele mari de uliu se încumetă să le atace. Este o pasăre deosebit de puternică proporţional cu talia sa. Ornitologul român Radu Dimitrie relatează un caz observat personal, în care o femelă de uliu porumbar nărăvită la păsările unei ferme ridica relativ uşor peste un gard înalt de peste 2 metri găina capturată, a cărei greutate o întrecea pe cea a păsării de pradă.

Cu toate acestea regimul său de pradă este extrem de variat. Ornitologii au descoperit că ulii porumbari din nordul Europei vânează în special cocoşi de mesteacăn şi corvide, pe când în centrul Europei Germania şi Franţaproporţiile sunt împărţite egal între porumbei, viziunea prădătorului și a prăzii, şi păsări de apă în principal lişiţe şi raţe.

Celebrul ornitolog german Oskar von Riesenthal a descoperit că ulii porumbari au în meniu specii de păsări şi 16 de mamifere, iar între acestea din urmă a avut surpriza să descopere că ulii au atacat chiar marmote.

Conţinutul guşii a 32 de exemplare de ulii din România cercetate de ornitologul Carl Ritter von Dombrovski a fost de 2 găini domestice, 5 porumbei de casă, 1 gulerat, 1 raţă domestică, 1 gâscă domestică, 2 potârnichi, 2 ciori viziunea prădătorului și a prăzii semănătură, 1 coţofană, 1 brebenel, 1 gaiţă, 4 prepeliţe, 1 sitar bătăuş, 2 stârci de noapte, 1 egretă mică, 1 iepure, 1 hârciog şi o veveriţă. O pasăre avertizată are timp să se ascundă sau să se îndepărteze. De aceea, atacul uliului este ca o lovitură de trăsnet.

Pentru a realiza aceste performanţe, ulii recurg la tactici îndelung antrenate. În funcţie de particularităţile terenului, vânt şi de prăzile disponibile, tactica şi strategia uliului sunt întotdeauna diferite.

Pasivă Furia poporului Xer'Sai Rek'Sai generează furie atacând sau lovind inamicii cu abilități de bază. Ea consumă furia în timp ce se află in subteran pentru a-și reface viața. În timp ce se află în subteran, Rek'Sai lansează un proiectil de pământ încărcat cu energia Vidului, dezvăluind inamicii loviți și provocându-le daune fizice. Raza ei de viziune este micșorată și nu poate folosi atacurile de bază.

Părinţi devotaţi Ulii porumbari îşi fac perechi pe viaţă. Sunt păsări foarte fidele partenerului, acesta fiind înlocuit doar dacă a fost ucis sau capturat. În mod normal se împerechează şi clocesc la vârsta de ani.

În iernile blânde, zborurile nupţiale pot fi observate la sfârşitul lui ianuarie, iar în luna imediat următoare perechile se ocupă cu refacerea cuibului afectat de vitregiile toamnei şi iernii.

Uliul porumbar: cea mai urâtă pasăre din România

Zborurile nupţiale sunt spectaculoase. Cele două păsări se urmăresc deasupra pădurii, se înşurubează încet spre cer, cu bătăi repezi de aripi. Masculul ţâşneşte brusc în sus ca un glonte, după care îşi desface late aripile, îşi răsfiră coada lungă şi planează frumos în cerc. Femela este deja cucerită! Ambele păsări se ocupă de renovarea cuibului care este aşezat întotdeauna în copaci, la înălţimi de metri. În interior cuibul este garnisit cu vegetaţie uscată fină, iar din acest moment până când puii vor părăsi cuibul, masculul înfige în jurul acestuia crenguţe verzi, împrospătate imediat ce s-au ofilit cele vechi.

Rolurile acestora sunt diverse: camuflează cuibul, menţin umiditatea trebuitoare eclozării ouălor, servesc drept umbrar pentru femelă şi pui în zilele toride.

Imperiul Otoman

Ponta de ouă este depusă de femelă la sfârşitul lunii martie sau primele zile ale lui aprilie. În România ponte complete de câte 4 ouă au fost găsite la datele de 26 martie, 1 aprilie, 7 aprilie de către ornitologul Ladislau Kalaber între anii Ouăle sunt depuse la intervale de zile unul faţă de altul. Clocitul este asigurat mai ales de femelă, pe care masculul o hrăneşte la cuib. Incubaţia ouălor durează de obicei între zile, uneori şi zile când condiţiile climatice sunt aspre.

Un număr de 29 ouă de ulii porumbari recoltate în România au avut ca dimensiuni medii valoare de 56,8 x 44,8 milimetri, printre cele mai mari din Europa. În primele zile de viaţă, femela acoperă puii, iar în tot acest timp masculul se ocupă exclusiv de capturarea prăzilor şi hrana femelei. În prima perioadă de creştere a puilor, când viziunea prădătorului și a prăzii au nevoie de multă hrană, masculul aprovizionează singur întreaga familie. Prăzile aduse sunt preluate de femelă, care în această perioadă stă nedezlipită de cuib şi hrăneşte puii.

viziunea prădătorului și a prăzii Pentru sfâşierea prăzilor, femela foloseşte de regulă acelaşi loc, de regulă un trunchi rupt de furtuni sau o buturugă uscată. Pentru a captura un număr mare de prăzi în perioada când femela nu poate vânamasculul trebuie să fie deosebit de iute şi agil, verificarea acuității vizuale conform tabelului online mai accesibile unei păsări de talie redusă.

Acesta este motivul pentru care, nu doar în cazul uliului porumbar, dar şi la marea majoritate a păsărilor de pradă, masculii sunt mai mici decât cum să economisești vederea. Procesul evolutiv prin care masculul de porumbar a devenit mai mic decât femela este rezultatul muncii specifice a acestuia în creşterea puilor. Mai târziu, când cresc şi încep să se acopere cu pene, puii au mai puţină nevoie de protecţia prin acoperire oferită de femelă, în schimb solicită mai multă hrană.

În aceste condiţii, femela, nemaiavând rol de protectoare, începe să vâneze alături de mascul. Femela fiind mai mare şi mai puternică, şi prăzile vor fi mai mari, un nou factor în avantajul speciei. Creşterea penelor pe pui începe la vârsta de 18 zile, iar la 38 zile, puii au deja penaj complet. Sunt capabili să consume singuri prăzile aduse de părinţi doar de la vârsta de 28 zile. Părăsesc cuibul la zile devenind zburători, dar mai stau în apropierea lui câteva zile, hrănindu-se cu prada adusă de părinţi.

Încep să vâneze singuri numai la vârsta de 50 de zile, devenind complet independenţi la zile. La păsările bătrâne, năpârlirea începe încă din luna mai, la femele puţin mai devreme decât la masculi.

Este un proces treptat care se termină în octombrie. În luna noiembrie păsările tinere încep deja schimbarea în penaj adult.

Uliul şi românii Uliul porumbar este printre cele mai cunoscute specii de păsări de pradă din România, încă din cele mai vechi timpuri. Ţăranul român a cunoscut îndeaproape acest prădător oportunist care-i lua găina din ogradă sau porumbeii de pe acoperişul casei. Pasărea era cunoscută sub numeroase denumiri, unele adevărate arhaisme din vremea dacilor, fără nicio influenţă latină, slavă, turcească sau maghiară.

Spre exemplu, românii l-au denumit în funcţie de regiune — uliul găinilor, uliu, uliu porumbar, uliu de porumbei, ulieş, uligae, huli, huliu, porumbar, găinar, boghiu, bodigeu, bodigaş, hârău, hereu, herete, arete, ierete, cobăţ, corui.

A fost o pasăre foarte răspândită în trecut, cu precădere în regiunile de câmpie şi de deal, unde se observă şi azi cele mai mari concentraţii de populaţii.